„Flora intestinală distrusă” este un termen popular şi din ce în ce mai frecvent în motoarele de căutare și pe Social Media. Medical, vorbim mai corect despre disbioză, care este o modificare a diversității și funcției microbiotei intestinale, influențată de dietă, medicamente (în special antibiotice), infecții, inflamație, stres și factori de stil de viață.
De ce este important să cunoști statusul florei tale intestinale? Pentru că intestinul nu este un simplu „un tub digestiv”, cum tindem să minimalizăm. La nivel intestinal se află o proporție foarte mare din celulele sistemului imunitar (în literatura de specialitate este frecvent menționat intervalul 70–80%), iar microbiota are un rol activ în educarea și modularea imunității. În plus, tulburările funcționale digestive sunt comune la nivel populațional. Spre exemplu, într-un studiu pe baza criteriilor Rome IV, prevalența tulburărilor funcționale intestinale a fost raportată la ~17%.
De ce „se dereglează” rapid microbiomul și ce ne arată studiile despre dietă, antibiotice și schimbările bruște
Un punct important (și adesea ignorat în social media) este viteza cu care microbiota răspunde la schimbări. Un studiu clasic publicat în Nature a arătat că o modificare alimentară majoră (dietă exclusiv animală vs exclusiv vegetală) poate schimba structura comunității microbiene în câteva zile. În literatura de sinteză se discută inclusiv despre modificări foarte rapide ale activității metabolice microbiene, uneori observabile în aproximativ 24 de ore, în funcție de substratul alimentar și de context.
Un alt aspect este impactul antibioticelor. În cazul în care vă întrebați, pot produce modificări ale microbiotei care persistă săptămâni până la luni după un tratament, iar recuperarea poate fi incompletă pentru anumite specii la unele persoane, mai ales după cure repetate sau antibiotice cu spectru larg. Asta explică de ce un pacient poate spune „de atunci nu mai sunt ca înainte” după o infecție tratată antibiotic, acesta este răspunsul.
Mi-aș dori totuși să clarific faptul că disbioza nu înseamnă automat „boală gravă”, dar poate fi un teren care întreține simptome și sensibilități digestive, mai ales când se combină cu stres, somn deficitar, dietă săracă în fibre, sedentarism sau inflamație de fond.
„Flora intestinală distrusă”: care sunt cele mai frecvente simptome
Aici e partea care creează multă confuzie: simptomele disbiozei sunt frecvent nespecifice. Nu există un „set unic” care confirmă diagnosticul doar din poveste. Cel mai des, pacienții descriu:
Balonare, gaze, disconfort postprandial, alternanță constipație–diaree sau scaune neformate, senzația de digestie „lentă”, intoleranțe alimentare care apar „din senin”. La unele persoane apare hipersensibilitate viscerală: intestinul reacționează exagerat la stimuli normali, iar pragul de toleranță scade.
Pe lângă ce se întâmplă la nivelul sistemului digestiv, pot exista manifestări extraintestinale: oboseală, fluctuații de energie, somn mai slab, „ceață mentală”. Aici trebuie păstrată prudența, întrucât aceste simptome pot avea multiple cauze (deficit de fier/B12, disfuncții tiroidiene, anxietate, tulburări de somn, inflamație), deci nu e corect să le punem automat pe seama microbiomului fără o evaluare minimă.
Așadar, disbioza este adesea o piesă dintr-un puzzle, nu întregul puzzle. De aceea, un articol bun trebuie să includă și partea de diferențiere: când e doar o tulburare funcțională și când există semne că trebuie căutată o cauză organică.
Când vorbim de „disbioză” și când trebuie excluse alte diagnostice
Este important de subliniat că „flora intestinală distrusă” nu este un diagnostic în sine, ci descrie un mecanism funcțional. De aceea, în practică, nu orice balonare, disconfort digestiv sau tranzit neregulat înseamnă automat disbioză.
Disbioza este mai probabil mecanismul dominant atunci când simptomatologia apare în contextul unui factor declanșator cunoscut, precum un tratament antibiotic recent, o infecție digestivă acută, o perioadă de stres intens, privare de somn sau o schimbare alimentară majoră. În aceste situații, tabloul clinic este de obicei funcțional: balonare postprandială, gaze, disconfort abdominal difuz, alternanță constipație–diaree, intoleranțe alimentare apărute recent și o variabilitate importantă a simptomelor în funcție de dietă și context emoțional. În aceste cazuri, mucoasa intestinală este structural intactă, dar mediul microbian și funcția digestivă sunt dereglate.
În schimb, este mai probabil să existe o altă patologie de fond atunci când apar semne de alarmă precum scăderea ponderală involuntară, anemia, rectoragiile, scaunele negre, diareea nocturnă, febra sau durerea abdominală progresivă, ori când simptomatologia este constantă, severă și independentă de alimentație. În aceste situații, este obligatorie excluderea unor afecțiuni precum boala inflamatorie intestinală, boala celiacă, neoplasmul colorectal, infecțiile persistente sau tulburările endocrine, înainte de a atribui simptomele unui dezechilibru al microbiotei.
Există, de asemenea, un număr mare de situații în care disbioza nu este cauza primară, ci apare secundar unei alte afecțiuni. De exemplu, în boala celiacă netratată, inflamația mucoasei modifică mediul intestinal și duce la disbioză; în hipotiroidism, tranzitul intestinal lent favorizează modificări ale florei; în SIBO, dezechilibrul bacterian este localizat predominant în intestinul subțire; iar în stresul cronic, dereglarea axei intestin–creier modifică motilitatea și secrețiile digestive, cu impact secundar asupra microbiomului. În aceste situații, reechilibrarea florei este necesară, dar insuficientă dacă nu este tratată și cauza de fond.
Din perspectivă clinică, abordarea corectă nu este să „etichetăm” simptomele ca disbioză, ci să înțelegem dacă disbioza este mecanismul principal, un factor agravant sau doar un epifenomen. Această diferențiere este esențială pentru ca intervenția să fie eficientă și durabilă.
Concluzie
Dezechilibrul florei intestinale este o expresie a modului în care intestinul reacționează la dietă, stres, inflamație, medicație și contextul general al organismului. De aceea, simptomele atribuite frecvent „florei distruse” nu pot fi interpretate izolat și nu ar trebui tratate prin soluții universale sau intervenții empirice.
Pentru unii pacienți, disbioza este mecanismul central al simptomelor și răspunde bine la ajustări nutriționale, corectarea stilului de viață și, atunci când este cazul, intervenții microbiotice țintite. Pentru alții, disbioza este secundară unei alte afecțiuni (inflamatorii, endocrine, autoimune sau funcționale) care trebuie identificate și tratate pentru ca echilibrul digestiv să se poată reface durabil.
Abordarea corectă este, așadar, una integrativă și personalizată. Scopul nu este să urmărim doar „să reparăm flora”, ci să înțelegem contextul în care aceasta s-a dezechilibrat. Este singura alternativă prin care simptomele digestive pot fi ameliorate real, iar intestinul își poate recăpăta rolul său esențial în reglarea metabolismului, imunității și stării generale de bine.
